Monday, February 22, 2010

Un an de invidie sau cum m-am înverzit eu mâncând la Chez-Mazilique


Azi se împlineşte un an. Un an de când îmi rod unghiile de invidie. Mă rog, nu mi le-am ros de la bun început, pe atunci nici prin cap nu-mi trecea că situaţia va lua întorsătura pe care a luat-o. Dar bazele ei fix acum un an au fost puse.

Erau vremuri în care criza se arăta încă blândă, iar eu şi alţi prieteni încă mai găseam motive şi resurse interioare să scriem pe un blog plezirist, cum ar spune unii, despre belşugurile noastre curente. Curente pe atunci. Nu trecu multă vreme şi în rândurile noastre se făcu simţit un deviaţionist. Nu mai scria despre călătorii, despre concerte, despre spectacole şi mai ştiu eu ce surse de hrană spirituală. Scria chiar despre hrana în cel mai strict sens cu putinţă, adică despre mâncare.

În timp ce eu visam la Toscana, deviaţionista noastră (pentru că, evident, era o ea), scria despre omletă cu jumări. În timp ce eu mă gândeam la b’estfest, ea scria despre bruschette cu roşii, busuioc, pătrunjel, ulei de măsline şi usturoi. Eram îngrijorat – ce e cu atâta mâncare pe blog?! La fel şi unii prieteni de pe mess: „ce e cu atâta mâncare pe blog?!”. Era momentul să iau situaţia în propriile mâini. Soarta blogului depindea de mine. Dacă deviaţionista noastră continua în ritmul ăsta am fi ajuns un blog culinar şi am fi sfârşit prin a publica reţete de Banana Bread sau mai ştiu eu ce altă minune. Era clar, ne-am fi pierdut toţi cititorii… Iar noi ne-am fi transformat din nişte hoinari, în nişte gurmanzi obezi. Or asta trebuia evitat cu orice preţ…

„Mazi, nu ţi se pare că scrii cam mult despre mâncare”, am zis eu, luându-mi inima-n dinţi, într-o zi. „#!/&¤$*^#%!!!” a răspuns Mazi. Iar după câteva zile a apărut Chez-Mazilique. Recunosc, la început nu mi-am ros unghiile de invidie, ci mi-am frecat mâinile cu satisfacţie şi am sărbătorit mâncând un Big Tasty de la McDonalds. Bucuria a fost însă de scurtă durată, ea a ţinut cam până în momentul în care Mazi a trecut în zelist pe lângă noi cam cum trece intercity-ul de Suceava prin gara Mizil. Nu-i nimic, să rămână cu traficul mi-am zis eu printre dinţi şi am mai postat pe belshug un text de mare audienţă în care visam să câştigăm un concurs al unei firme de prezervative

Cu timpul Mazi a ajuns în reviste, în ziare şi pe site-uri (inclusiv pe blogul Bucătarului Flegmatic), a fost invitată la târguri şi a gătit la diverse alte evenimente. Eu am mai postat pe blog un text, de data asta despre cum o să câştig un televizor la un alt concurs pentru bloggeri.

Cu timpul am realizat că m-am înşelat, că plezirismul nostru şi concursurile mele nu interesau pe nimeni. În schimb cupcake-urile lui Mazi deveniseră deja marcă înregistrată. Şi visând, ca de obicei, la celebritate, am sfârşit şi eu prin a mă apuca de gătit pe blogul personal. Cu ce rezultate, aţi văzut.

Acum, lăsând gluma la o parte, să nu se înţeleagă ca îmi arog vreun merit cu privire la succesul lui Mazi. Meritele şi talentul sunt exclusiv ale ei. Rolul meu a fost mic şi mai degrabă negativ. Iar textul de azi e doar un pretext pentru a-i ura, fără nici o urmă de invidie, cât mai multe cupcake-uri şi cât mai mulţi ani de blog de succes. Şi, Mazi, mai testează mâncare pe noi, please!

Wednesday, February 17, 2010

Cine dracu îi votează pe ăştia? Şi de ce?


N-am mai scos maşina din parcare de mai bine de o lună – am pariat prost că va fi o iarnă uşoară ca anul trecut şi nu mi-am luat cauciucuri de sezon – dar mă gândesc cu groază la momentul în care o voi face. Drumurile pe care le văd din tramvai deja arată ca şi cum tocmai s-a turnat aici Hurt Locker sau vreun alt film de război. Şi pe ele o să-mi rup eu maşina de săptămâna viitoare.

Veţi spune că e vina vremii, că n-ai ce face, nu poţi avea şi deszăpezire şi asfalt impecabil (nu că am fi avut deszăpezire ca lumea, dar fie), că e vina autorităţilor incompetente, a primarilor corupţi, a primăriilor, a drumarilor sau dracu mai ştie a cui. Eu zic să vă duceţi frumuşel în faţa oglinzii, să vă priviţi bine şi o să vedeţi fix vinovatul. Da, fiecare dintre noi e de vină pentru situaţia asta!

Fără contribuţia noastră, cum dracu ar fi ajuns ăştia primari?

Într-o ţară civilizată, după publicarea acestui dialog dintre primarul general şi asfaltatori, Oprescu şi-ar fi dat demisia în secunda doi. Doctorului care halucinează autostrăzi suspendate, deşi e plătit să fie primarul meu, i se rupe de maşina mea. Şi de maşina ta sau a oricui.

Omul vrea doar să-şi facă imagine din bani mei şi ai tăi – ştii, ăia pe care îi plătim drept impozit, iar strategia de asfaltare, s-a transformat, în spatele uşilor închise, în strategia de PR a primarului. Voiam să dau citate, dar e greu de ales ceva, toată discuţia e relevantă şi puteţi citi şi asculta, pe larg, pe hotnews. Merită. Vedeţi cine vă administrează oraşul.

Şi revin cu întrebarea din titlu, cine dracu l-a votat pe ăsta?! Şi ăia care l-au votat, cum de nu crapă acum de ruşine şi nu-şi dau pumni în cap?! Dacă ar fi după mine ar trebui să-şi de foc în faţa Primăriei (mă rog, simbolic, nu neapărat la propriu...) Voi cât de repede o să uitaţi asta şi veţi vota din nou Oprescu sau vreo copie de-a lui la fel de incompetentă la alegerile viitoare?

La fel, mă întreb, cine sunt retarzii care i-au putut vota pe unii în stare să fete asemenea idei: 850 lei (dintre care 100 lei doar taxa de fotografie?!?!?!), adică mai mult de 200 de euro pentru o maşină ridicată de pe stradă timp de o zi. Mai mult decât oriunde în Europa. Asta în condiţiile în care locurile de parcare sunt total insuficiente şi practic, n-ai cum să nu încalci legea. Iar primarul – ştiţi, individul ăla delegat de voi prin vot şi plătit de voi să vă administreze treburile publice – în loc să-şi stoarcă creierii că să găsească o soluţie ca tu, cetăţean de bună credinţă, să nu mai fii nevoit să încalci lege, te supra-amendează doar pentru că aşa „vrea muşchii” lui. Şi nici măcar nu o face în folosul primăriei, ci doar al firmelor prietene cărora le-a trântit o pleaşcă de toată frumuseţea.

Revin la întrebarea mea – câţi dintre voi ţineţi seama de asta când vă duceţi la vot?

Şi mai am o curiozitate. Dintre cei care citesc pe aici, a fost vreunul care a votat vreun specimen din ăsta? Cum îşi justifică el votul? Şi ce o să facă la alegerile viitoare?

Tuesday, February 16, 2010

O noua dilemă: Overweight or not?

Sursă foto: Huffington Post

După atâtea dileme morale, cred că e vremea şi pentru o dilemă estetică. E sau nu e overweight Cristina Hendricks (roşcata din Mad Men)? Şi în cazul în care e, contează asta? :)



Dacă vreţi să aflaţi ce crede ea despre corpul ei, puteţi citi interviul aici.

Monday, February 15, 2010

Dr. House sau dr. Wilson?


Care vă place mai mult? Mizantropul cinic şi nesuferit, dependent de tranchilizante, House? Sau empaticul şi umanul Wilson. Ştiu, întrebarea e inutilă. Toţi suntem morţi după House.

Dar dacă v-aş întreba pe mâna cui v-aţi lăsa, probabil tot pe House l-aţi alege ca doctor (dacă nu pentru că e genial, măcar pentru faptul că nimeni nu şi-ar dori să ajungă pe mâna unui oncolog).

Există însă şi întrebări la care răspunsul nu mai e atât de simplu. Dacă v-aş întreba care dintre cei doi credeţi că e mai moral, probabil House nu va mai fi primul răspuns. Sau, oricum, răspunsul nu va fi la fel de simplu ca la celelalte întrebări.

Aceasta este o variantă vulgară a unei dileme morale. Pentru o formulare mai interesantă a unei dileme asemănătoare, vizitaţi blogul prietenei despre care v-am mai vorbit. Veţi avea de ales între un chirurg competent şi un alt chirurg, mult mai bun, dar „însetat de sânge”. :)

Iar dacă vreţi să meditaţi mai mult la ceea ce înseamnă să fii bun, puteţi citi, tot acolo, câteva rânduri despre libertate şi comportament moral.

Obsesii muzicale I: Röyksopp - What Else Is There?


... sunt melodii pe care le-aş putea asculta continuu, zile la rând...


What Else Is There? from Röyksopp on Vimeo.

Piesa e de pe doilea album al duoului norvegian Röyksopp, The Understanding. Vocea, care mie mi s-a lipit de creier, e a unei suedeze, Karin Dreijer Andersson, cunoscută mai ales pentru implicarea ei într-un proiect straniu şi original - The Knife (o altă obsesie a mea). Cea care pare să cânte în clip, însă, nu e  Karin Dreijer Andersson, ci Marianne Schröder, un model norvegian a cărei imagine se încăpăţânează şi ea să-mi rămână în minte.

Röyksopp tocmai au anunţat că vor cânta în România, pe plaja din Năvodari, la THE MISSION DANCE WEEKEND, între 6 - 8 august, fix într-o perioadă în care, din păcate, nu voi fi în ţară. Dacă v-au atras atenţia puteţi vedea pagina evenimentului de pe facebook aici.

Friday, February 12, 2010

Hypnotic Air at Bucharest


Amour, Imagination, Rêve

M-am dus cu inima strânsă că o să fiu dezamăgit (cum s-a întâmplat alte dăţi), că nu o să regăsesc atmosfera aia care se creează atunci când pun CD-ul. Din fericire, nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar, în ciuda locului absolut îngrozitor (e incredibil cât de mizerabilă poate fi Sala Polivalentă) şi al frigului, cei doi francezi de le AIR şi-au făcut imediat drum către mintea mea şi s-au instalat bine acolo hipnotizându-mă pe toată durata concertului.

Am apucat să mă joc un pic şi cu camera foto, care şi-a facut treaba onorabil, zic eu, pentru o compactă. Aşa că puteţi vedea mai jos un slideshow cu imagini din concert (piesa nu e însă din concert). Dacă vreţi să le vedeţi la o calitate ceva mai bună, o puteţi face pe picasa.


Air at Bucharest de pe tare.ro

Later edit: Pentru ca imaginile din clipul încarcat pe tare.ro se văd foarte prost, pun mai jos şi slideshow-ul din picasa, fără muzică, din păcate...

Tuesday, February 09, 2010

iPod fail sau ce caută Shuffle-ul meu pe calorifer


L-am cumpărat să mă bucur şi eu de muzică în orele pe care le petreceam alergând sau făcând diverse exerciţii la sală. Acum câteva luni eram oarecum încântat de el, părea a fi numai bun pentru asta. OK, nu avea butoane, nu avea display, dar cine stă să butoneze la mp3 player sau să se uite la ecran când face sport.

Designerii de la apple se gândiseră fix la cei care fac sport când au conceput noul Shuffle – avea clemă pentru a-l prinde de trening, era incredibil de uşor, avea telecomandă la îndemână şi nu fusese împopoţonat cu nici o chestie inutilă care să-l facă mai scump şi mai complicat. Ba chiar clipul de prezentare de pe site-ul apple ni-l arăta purtat de o tipă care face jogging, de o alta care merge pe o bicicletă... Ce putea fi mai clar de atât?!

iPod Shuffle de pe tare.ro

Eh, deşi e pentru sportivi, designerilor de la apple le-a scăpat un mic amănunt. Mic şi neimportant. Nici nu poţi să-i acuzi măcar. Cine putea să-şi imagineze că oamenii când fac sport… transpiră?! Ca să nu mai zic că transpiratul e ceva inestetic, iar designerii de la apple sunt nişte aşi ai esteticii, după cum bine ştim.

Consecinţa este că, după 50 de minute de alergat, controlerul plasat în dreptul gatului devine inutilizabil. Un strop de transpiraţie dacă pică pe el, nu mai răspunde la nici o comandă – nu poţi să mai opreşti playerul, nu poţi să-l dai mai tare sau mai încet. Rămâi cu playlistul pe care erai, în heavy rotation…


Aşa că, mai nou, când mă întorc de la sală, nu mai am doar grija echipamentului – sa-l pun la spălat. Acum trebuie să întind şi iPod-ul Shuffle-ul pe calorifer şi să mă rog să se usuce controlerul până data viitore când mă duc la alergat…

Friday, February 05, 2010

Ce trebuie să faci când primeşti o amendă auto sau încă o dovadă că Poliţia română e incompetentă


Ce trebuie să faci când primeşti o amendă auto? Dacă eşti prost ca mine, o plăteşti a doua zi. La CEC. Şi după aia? După aia eu n-am făcut nimic. E, peste câteva luni am aflat că am procedat TOTAL GREŞIT!

Prin septembrie, cum mergeam eu aşa liniştit pe la 4 dimineaţa pe podul Grant, pesemne că mi s-a blocat pedala de acceleraţie la Toyota mea şi m-a luat radarul cu fix 70km/h. (Ştiu, e penibil să iei amendă de viteză pentru 70 km/h, pentru că asta nu e viteză nici măcar în oraş, dar ce vreţi, maşină mică, motor mic, de şofer ce să mai zic…) Cum poliţistul a refuzat să-mi ia banii pe loc, eu, cetăţean responsabil, m-am dus cât am putut de repede a doua zi să-mi plătesc amenda la CEC. Şi am încheiat subiectul.

Mă rog, aşa am crezut eu. Primăria de sector n-a crezut însă deloc la fel şi prin ianuarie îmi trimite o scrisoare frumos colorată prin care Chiliman îşi prezenta realizările şi-mi ura La mulţi ani!, iar nu ştiu ce director din primărie mă anunţa că am o obligaţie restantă la bugetul local – fix o amendă neachitată din 2009. Adică acea amendă pe care deja o plătisem.

Plin de spume mă duc la direcţia de impozite şi taxe locale cu chitanţa şi procesul verbal pe care, nu ştiu prin ce minune, le păstrasem (de regulă e o realizare personală şi dacă îmi găsesc Cartea de Identitate prin portofel). După ce stau la codă alături de alţi şoferi care flutură în mâini procese verbale şi chitanţe, aflu procedura. Fotocopiez contra cost chitanţa şi procesul verbal la chioşcul din curte (chiar aşa, ce şpagă tre să dai să ajungi să ai chioşc de fotocopiat în curtea direcţiei de taxe şi impozite), completez un formular şi înregistrez totul la registratură.

Evident, la coadă o mulţime de binevoitori: „Dom’le, n-aţi făcut bine, după ce aţi plătit la CEC trebuia să trimiteţi copii la secţia de poliţie”, spune unul. „Fiţi, dom’le, serios, - replică altul - nu trimiteţi nimic că ăia la poliţie nici nu ştie pe ce lume sunt. Păstraţi toate chitanţele şi veniţi aici când vă cheamă. Eu aşa fac în fiecare an.”. La registratură, în sfârşit cineva mai nervos decât mine. „Nişte incompetenţi! Muncim de pe urma lor. Nu mai plătiţi dom’le la CEC. Ăştia nu-s în stare să comunice între ei. Plătiţi direct la noi şi scăpaţi de un drum degeaba”.

Am plecat luminat şi împărtăşesc şi eu mai departe procedura. Dacă sunteţi amendaţi, nu plătiţi la CEC. În 2010, Poliţia nu e în stare să aibă un sistem funcţional prin care să afle de la CEC ce amenzi au fost plătite. Plătiţi direct la de Taxe şi Impozite Locale, pentru că altfel tot acolo o să ajungeţi. 

Thursday, February 04, 2010

Este sexul cu mai mulţi parteneri imoral?


Este promiscuitatea imorală? Întrebarea, la prima vedere, pare o întrebare capcană – evident că promiscuitatea e imorală, conotaţia negativă e cuprinsă chiar în definiţia termenului. Cu alte cuvinte, sexul cu mai mulţi parteneri, la nivelul simţului comun, în limba şi în cultura română, e imoral. Dar oare chiar aşa să stea lucrurile şi din punct de vedere etic? Voi ce credeţi? Răspunsurile, cum v-aţi obişnuit, pe blogul bunei mele prietene.

Wednesday, February 03, 2010

Chec cu mere, caramel şi nuci – sau cum am făcut eu de râs tradiţia familiei. Part. 2: Modernitatea – checul de pe internet

Bazându-mă pe abilităţile căpătate în trecut (puteţi citi aici prima parte din saga checului.), am acceptat fără să clipesc provocare pe care mi-a lansat-o Ioana. În calitatea de bucătar cinic, urma să-mi exercit competenţa pe un chec cu mere, caramel şi nuci. Naivul de mine nu ştiam ce mă aşteaptă… Deşi, faptul că n-am găsit câteva zile la rând caramele pentru glazură, ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Iar când am găsit, n-am găsit simple ca la carte, ci caramele cu whisky… Bune şi alea, ne-am zis optimişti, ce se putea întâmpla rău?! Şi m-am apucat de treabă.


Al doilea lucru dubios era că reţeta nu semăna deloc cu ce ştiam eu despre chec. Nu era un chec cu ouă. Mă rog, se puneau ouă, dar doar două şi nu de la început. La început însă se frecau 175 de grame de unt şi 175 de grame de zahăr brun


Şi se frecau, şi se frecau zdravăn pentru că, nu ştiu dacă ştiţi, nici eu nu ştiam, zahărul se topeşte al naibii de greu în unt…


După ce s-a transformat totul într-o pastă deschisă la culoare am pus în sfârşit şi cele două ouă. Pe rând, amestecând în continuare. Apoi am adăugat 225 de grame de făină (în care s-a amestecat praf de copt), o linguriţă de scorţişoară şi patru linguri pline de iaurt grecesc. Deja începusem să mă îndoiesc că din toate astea poate ieşi ceva bun. 


După ce am amestecat, o veşnicie parcă, totul, am adăugat merele tăiate cubuleţe mici. Şi iar am omogenizat, de data asta cu o lingură de lemn, să nu zdrobesc merele.

Am uns apoi tava cu unt (nici acum nu ştiu dacă trebuia să pun şi făină) şi am turnat toată compoziţia, nivelând-o frumos. La final am decorat checul cu nuci şi l-am introdus în cuptorul încins, lăsându-l la cel mai mic foc posibil. 


Apoi a urmat o altă pare grea – aşteptarea. Checul trebuia să stea în cuptor în jur de o oră şi 20 - o oră şi 30 de minute, ceea ce pentru mine, care reuşesc, invariabil, să ard şi floricelele de porumb la cuptorul de microunde, părea deja sinucigaş.

Ca să mai omor aşteptarea, ne-am riscat la un film. O comedie uşoară. S-a dovedit cel mai prost film despre orgasm făcut ever şi un candidat serios la topul 10 cele mai proaste filme ale tuturor timpurilor (în general, nu numai despre orgasm). Promit că o să revin asupra lui într-o postare viitoare.

După ce am verificat, de vreo 15 ori, cu inima cât un purice, daca nu cumva s-a ars, am scos checul. Bine, chiar foarte bine rumenit, după cum se vede şi în poză. Părea că a şi crescut – aşadar praful de copt îşi făcuse efectul de data asta. 


Aşa că, după ce mi-a venit inima la loc, m-am apucat de ultima parte a întreprinderii mele culinare – glazura.

Am pus 6 caramele cu whisky şi două linguri de mascarpone într-o oală ceva mai mică. Le-am amestecat şi pe astea deasupra flăcării aragazului – umplând bucătăria de aburi de alcool, până s-au transformat într-o pastă omogenă.


Am lăsat chestia rezultată două minute să se răcească şi apoi am dat să o pun pe chec. Chec care se turtise între timp ca un sufleu ratat… 


Rezultatul a fost ceea ce vedeţi în poză. La gust nu erau rău – mă rog, în interior nu era nici foarte copt. Eu unul n-am dat la nimeni să guste – aveam un prestigiu de apărat – şi mi-am mâncat feliile singur, cu lumina stinsă. Şi mi-am jurat că, dacă voi mai face chec, nu o să mai trădez niciodată reţeta familiei cu variante deviaţioniste de pe internet

Tuesday, February 02, 2010

Bătrâneţea e o boală?


O nouă problemă cu implicaţii morale pe blogul bunei mele prietene. Este bătrâneţea o boală? Voi ce credeţi.

Departe de a fi o doar simplă dezbatere terminologică, întrebarea are implicaţii mai serioase decât pare la prima vedere. Vedeţi pe blogul ei care ar fi acestea.

Monday, February 01, 2010

Am văzut, vă recomand – I



Week-end-ul astă am avut norocul să dau peste două filme foarte bune. Le recomand şi eu mai departe

- The Road – un film cutremurător despre o lume postapocaliptică în care un tată şi un fiu încearcă să poarte mai departe fărâma de umanitate ce le-a mai rămas. Extrem de incomod, dacă nu aveţi nervii tari, mai bine nu…



- Un prophète (A Prophet)a coming of age film, şi acesta foarte dur, despre evoluţia în puşcărie a unui tânăr de origine arabă. Dacă aveţi preconcepţii despre filmele franţuzeşti, uitaţi-le, regizorul Jacques Audiard (de la care mi-a mai plăcut foarte mult De battre mon coeur s'est arrêté) nu se înscrie în linia cu care ne-au obişnuit francezii. Îl puteţi vedea ca pe un thriller extrem de tensionat, dar filmul e mult mai mult, dovadă premiul jurului de la Cannes.