Chec cu mere, caramel şi nuci – sau cum am făcut eu de râs tradiţia familiei. Part. 2: Modernitatea – checul de pe internet

Bazându-mă pe abilităţile căpătate în trecut (puteţi citi aici prima parte din saga checului.), am acceptat fără să clipesc provocare pe care mi-a lansat-o Ioana. În calitatea de bucătar cinic, urma să-mi exercit competenţa pe un chec cu mere, caramel şi nuci. Naivul de mine nu ştiam ce mă aşteaptă… Deşi, faptul că n-am găsit câteva zile la rând caramele pentru glazură, ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Iar când am găsit, n-am găsit simple ca la carte, ci caramele cu whisky… Bune şi alea, ne-am zis optimişti, ce se putea întâmpla rău?! Şi m-am apucat de treabă.

Al doilea lucru dubios era că reţeta nu semăna deloc cu ce ştiam eu despre chec. Nu era un chec cu ouă. Mă rog, se puneau ouă, dar doar două şi nu de la început. La început însă se frecau 175 de grame de unt şi 175 de grame de zahăr brun. 

Şi se frecau, şi se frecau zdravăn pentru că, nu ştiu dacă ştiţi, nici eu nu ştiam, zahărul se topeşte al naibii de greu în unt…

După ce s-a transformat totul într-o pastă deschisă la culoare am pus în sfârşit şi cele două ouă. Pe rând, amestecând în continuare. Apoi am adăugat 225 de grame de făină (în care s-a amestecat praf de copt), o linguriţă de scorţişoară şi patru linguri pline de iaurt grecesc. Deja începusem să mă îndoiesc că din toate astea poate ieşi ceva bun. 

După ce am amestecat, o veşnicie parcă, totul, am adăugat merele tăiate cubuleţe mici. Şi iar am omogenizat, de data asta cu o lingură de lemn, să nu zdrobesc merele.

Am uns apoi tava cu unt (nici acum nu ştiu dacă trebuia să pun şi făină) şi am turnat toată compoziţia, nivelând-o frumos. La final am decorat checul cu nuci şi l-am introdus în cuptorul încins, lăsându-l la cel mai mic foc posibil. 

Apoi a urmat o altă pare grea – aşteptarea. Checul trebuia să stea în cuptor în jur de o oră şi 20 - o oră şi 30 de minute, ceea ce pentru mine, care reuşesc, invariabil, să ard şi floricelele de porumb la cuptorul de microunde, părea deja sinucigaş.

Ca să mai omor aşteptarea, ne-am riscat la un film. O comedie uşoară. S-a dovedit cel mai prost film despre orgasm făcut ever şi un candidat serios la topul 10 cele mai proaste filme ale tuturor timpurilor (în general, nu numai despre orgasm). Promit că o să revin asupra lui într-o postare viitoare.

După ce am verificat, de vreo 15 ori, cu inima cât un purice, daca nu cumva s-a ars, am scos checul. Bine, chiar foarte bine rumenit, după cum se vede şi în poză. Părea că a şi crescut – aşadar praful de copt îşi făcuse efectul de data asta. 

Aşa că, după ce mi-a venit inima la loc, m-am apucat de ultima parte a întreprinderii mele culinare – glazura.

Am pus 6 caramele cu whisky şi două linguri de mascarpone într-o oală ceva mai mică. Le-am amestecat şi pe astea deasupra flăcării aragazului – umplând bucătăria de aburi de alcool, până s-au transformat într-o pastă omogenă.

Am lăsat chestia rezultată două minute să se răcească şi apoi am dat să o pun pe chec. Chec care se turtise între timp ca un sufleu ratat… 

Rezultatul a fost ceea ce vedeţi în poză. La gust nu erau rău – mă rog, în interior nu era nici foarte copt. Eu unul n-am dat la nimeni să guste – aveam un prestigiu de apărat – şi mi-am mâncat feliile singur, cu lumina stinsă. Şi mi-am jurat că, dacă voi mai face chec, nu o să mai trădez niciodată reţeta familiei cu variante deviaţioniste de pe internet…