Ce au toate filmele indie în comun

Aseară am văzut cu Ioana filmul ăsta:

Dilema zilei: Mulţi, dar proşti sau proşti, dar mulţi?

sursă foto: http://www.flickr.com/photos/sgw/2332493046/

Nicolae Manolescu, preşedintele USR, declara ieri într-un interviu din Adevărul că Uniunea Scriitorilor din România e cea mai mare din Europa şi are cei mai mulţi membri.

„În primul rând, este una dintre cele mai mari din Europa. Aproape nicăieri nu mai există o asociaţie de breaslă atât de puternică, de numeroasă şi de reprezentativă. În foarte multe dintre ţările est-europene, foste comuniste, uniunile au dispărut.”

Cum ar veni, deşi avem o literatură cât se poate de discretă (acesta e, evident, un eufemism ca să nu zic aproape invizibilă), avem cei mai mulţi scriitori cu patalama din zona asta de lume. Tare, nu?!

Cum n-am înţeles eu nimic dintr-un un spectacol de dans

sursă foto: http://www.cndb.ro/

De teamă, probabil, să nu devin total incult, după cele vreo sută şi ceva de episoade din Stargate văzute în decurs de o lună, Ioana m-a dezlipit de tastatură şi m-a scos în week-end la un spectacol de dans. Dans contemporan. La Centrul Naţional al Dansului. Ba chiar în cadrul unui festival, o platformă cu cele mai reprezentative, se pare, producţii de gen. Totul grupat sub titlul „Băi efemerule!”, chestie pe care, deşi am făcut oareşce speculaţii cu privire la ce înseamnă, nu pot spune cu mână pe inimă că am înţeles-o. Şi nu a fost singurul lucru pe care nu l-am înţeles, semn că procesul meu de prostire a trecut deja de punctul de unde devine ireversibil.

Al doilea lucru pe care nu l-am înţeles a fost chiar spectacolul. Ceva despre 3 persoane, 2 tipe şi un tip, şi relaţia dintre ele. Din păcate programul evenimentului a ţinut să mă dezumfle încă de la început. Nu, nu era vorba de un trio erotic şi spectacolul nu îşi propunea să surprindă relaţia din perspectiva asta.

Din fericire, spectacolul a fost scurt – 20 şi ceva de minute, aşa că de data asta n-am apucat să adorm. Am apucat să observ câteva amănunte şi să fac câteva constatări, pe care le trec mai jos cu liniuţă. Mai mult nu m-a dus capul :)

- Îmi imaginez că e un pas important în istoria dansului, dar dansul fără muzică e ciudat. Pe bune. Sau cel puţin ce am văzut eu nu reuşea să mă facă să-mi scot din cap întrebarea „Bine, bine, dar Radiohead când începe?”

- Se pare că aveam o imagine falsă despre silueta dansatoarelor. Mă gândeam că mobilitatea extremă e strâns dependentă de silueta extrem de subţire. Vax. Una dintre dansatoare era masivă bine. Nu grasă, dar masivă. N-aş fi vrut să-mi dea o palmă…

- Celălalt mit legat de dansatoare a rămas încă în picioare. Nici astea nu aveau sâni mari.

- Există nişte converşi speciali pentru dans modern. Nu vă gândiţi la balerini, ci la ceva din linia All Star. Mă rog, nu cred că erau chiar Converse (că nu-s pe site-ul producătorului), dar arătau ca şi cum ar fi, doar talpa era un pic diferită, cam în genul ăsta.

- A fost şi o parte bună (pe lângă aia că a durat puţin). La spectacolul asta n-a umblat nimeni gol băgându-şi degetele pe gât încercând să vomite (cum mi-a povestit sora-mea că a văzut în acelaşi loc vineri) şi nici nu a urinat nimeni pe scenă (ca într-un alt spectacol văzut de Ioana şi Mazi acum câţiva ani)

Cum m-am lămurit că nu-s suficient de cultivat pentru dansul contemporan, o să-mi mai supun la test receptivitatea artistică la un spectacol de operă. Contemporană dacă se poate.