Wednesday, October 28, 2009

Daţi încălzirea globală mai tare



Staţi să văd dacă am înţeles eu bine. Planeta se încălzeşte aşa că fotomodelele responsabile, care vor pacea lumii şi bunăstarea ei, se dezbracă în semn de protest. Totul pentru a mă convinge să-i iau la întrebări pe reprezentanţii mei politici în legătură cu ce fac ei împotriva încălzirii globale.

Cred, totuşi, că e o greşeală pe undeva. După ce văd clipul, îmi vine, într-adevăr, să-i contactez pe liderii politici. Dar doar pentru a le spune: „Fraţilor, daţi un pic încălzirea globală mai tare, că fetele mai au câteva articole de dat jos”.

Tuesday, October 27, 2009

My wish list

Pentru că se apropie o dată importantă pentru un egocentric ca mine, îmi permit, lăsând ipocrizia păguboasă la o parte, să fac un wish list cu obiecte la care visez şi pe care nu o sa le am, probabil, niciodată. Aşadar:

Playstation 3 



Pentru că în orice bărbat adult de 32 de ani se ascunde un puşti iresponsabil căruia îi stă gândul la joacă.

Pentru că interacţionează foarte bine cu asta, cadou primit anul trecut de la dragii mei colegi.

Pentru că o să pot da movie night (pentru prietena Mazilu) cu filme în HD

Sau pentru că

(Noua generaţie PS3 e mai ieftină şi mai slim – ocupă mai puţin loc în living. Cea veche e la ofertă acum, fix la preţul celei noi)


Sau

Wii 


Pentru că în orice bărbat adult de 32 de ani se ascunde un puşti iresponsabil căruia îi stă gândul la joacă… şi mai are şi prieteni (prietene) care fac fix acelaşi lucru.

Pentru că se apropie sezonul de iarnă, ne expiră abonamentul la bazin, iar asta o să-mi dea senzaţia că încă mai fac ceva sport în casă.

Pentru că se pot face delicioase filmuleţe compromiţătoare cu prietenii schimonosindu-se in faţa televizorului. (Mazi, cât dai să nu public material ilustrativ aici)

Pentru că movie night-urile se pot transforma astfel în wii night.

(Şi wii-ul taman ce s-a ieftinit. Aici există şi un inconvenient, wii-ul e alb şi strică feng shui-ul Ioanei din living. Dar cred că poate fi ascuns pe undeva)


Sau

Canon PowerShot SX 110 IS 



Pentru că m-am săturat de săpuniera mea care nu e în stare sa facă o fotografie de bun simţ, iar locuri de belşugărit şi de împărtăşit apoi prietenilor mai sunt o groază

Pentru că, deşi ştiu că e un aparat mai degrabă prost, sunt de asemene conştient că nu o să folosesc niciodată un DSLR cât să merite investiţia. Nu vreau să car obiective, genţi, body-uri grele, baterii propietare sau mai ştiu eu ce.

Pentru că e mic, uşor, simpatic, şi e Canon. A, şi are mai puţini pixeli decât altele ceea ce, pentru cei care nu ştiu, e un lucru foarte bun.

(Asta pare că se scumpeşte pe zi ce trece, nu se ieftineşte. Iar camerele foto noi par să fie tot mai proaste şi mai scumpe. Canon PowerShot SX 110 IS – mi se pare un compromis rezonabil)

Tuesday, October 20, 2009

Bucătăria porno

Oricine, văzând un film porno (să ridice mână ala care nu recunoaşte că se uită), şi-a dorit la un moment dat o rezoluţie mai mare, o imagine mai clară, un close-up mai bun. În sprijinul consumatorilor de porno, adică al oamenilor, s-au inventat, după cum ştiţi, formatele video HD.

Citeam mai demult că, la fel ca în războiul standardelor pentru videocasete, şi în războiul HD DVD – BluRay un cuvânt greu de spus în impunerea câştigătorului l-a avut industria porno. Aşa cum pe vremuri noi am ajuns să avem casete VHS şi nu Beta pentru că industria porno a preferat acest format, acum avem BluRay şi nu HD-DVD şi pentru că filmele porno ajungeau mai uşor la adolescenţii plini de coşuri, cărora părinţii au făcut greşeala să le cumpere PS3.

Graţie lor o avem noi azi pe Stoya, în 1080p, pe discul albastru.

Şi totuşi, ca să revin la bucătăria din titlu, cât de mult putem împinge obsesia noastră pentru detalii, acum că tehnica ne-o permite?

Ieri am văzut pe un blog culinar pozele astea (click pe ele pentru a le vedea la rezoluţia nativă):

Photobucket


Photobucket


Bun macro, nimic de zis, dar să vezi asta pe un blog culinar e (şi acum justific preambulul) ca şi cum te-ai uita la un film porno HD, filmat atât de aproape încât poţi vedea porii actriţelor, câte un fir răzleţ de păr şi, Doamne fereşte, vreun coş neacoperit de machiaj. Nu mai e nimic fun, e deja anatomie. Sau, din punct ce vedere culinar, nu te mai gândeşti la cât de bună e mâncarea, ci îţi aminteşti de manualul de chimie organică…

Şi, ca să fac un pic de reclamă prietenilor, eu prefer în continuare pozele de aici :)

Sunday, October 18, 2009

Un prost pe zi. Azi, eu!


Sursă foto: MediafaxFoto

Ca şi cum nu era de ajuns că o sa-mi las de săptămâna viitoare maşina în service pentru câteva zile bune (jur că n-a fost vina mea, dovadă că mi-o repar pe RCA-ului boului care mi-a tăiat faţa fără să se asigure), azi mai era să-mi las şi permisul în mâinile unui poliţist de la rutieră.

Nu ştiu dacă vi se întâmplă şi vouă, dar eu m-am trezit, de exemplu, cu un set de vorbe care mi-au rămas, fără să vreau, întipărite în minte şi mă surprind, din când în când, meditând tâmp la valabilitatea lor universală. O astfel de vorbă e cea spusă hâtru de un poliţist gras în ziua în care am dat examenul auto: „Să nu credeţi că noi suntem aici să vă dăm permisul… (pauză pentru efectul dramatic). Noi vi-l împrumutăm. Pentru că tot la noi se întoarce. Mai devreme sau mai târziu…

Ce glumă proastă mi-am zis eu atunci, imaginându-mi cum o repetă, cu acelaşi ritm şi cu aceeaşi pauză dramatică, în faţa fiecărei serii de candidaţi timoraţi. Şi acum mi se pare de rahat, dar cred că e şi ceva adevăr pe acolo, că prea aleargă poliţiştii după sărmanii şoferi să le ia carnetele de parcă n-ar fi ale lor (ale şoferilor).

Dar revenind la mine şi la prostia mea de azi. Cum conduceam eu, pe la amiază, proaspăt ieşit de la bazin şi de la saună, cu sângele îngroşat şi gândul aiurea, intru pe Magheru. Aici, un poliţist, deşi era roşu la semafor, îmi face semn să trec. Trec fericit, gândind că e şi poliţia bună la ceva, şi ajung la Romană. Aici, evident alt poliţist. Semaforul era însă verde aşa că, dacă m-aş fi gândit mai bine la schema poliţist-semafor de mai devreme, ar fi trebuit să intru în alertă şi să opresc. Dar n-am făcut-o. Intru în intersecţie şi văd că poliţistul ridică mâna dreaptă, vertical, deasupra capului ca şi cum m-ar saluta. Mă abţin cu greu să nu-i fac şi eu cu mâna, şi accelerez. Poliţistul fluieră şi mai tare, vizibil iritat, şi se aşează chiar pe bandă mea blocându-mi calea. „Hm”, îmi zic, deci chiar pe mine mă saluta, nu pe şoferii din spate. Îl văd că zice ceva, dar nu aud ce. Prin urmare mă mai apropii vreo 2 metri de el, să aud mai bine. Poliţistul turbează: „Am spus să daţi înapoi!”(de fapt, grafierea corectă e: AM SPUS SĂ DAŢI ÎNAPOI!!!!”)

Aici e timpul pentru o altă paranteză: nu vi se pare stupidă ambiţia asta a poliţiştilor ca, după ce ai făcut, evident, o prostie, să te pună să o repeţi!? Adică: Să zicem că eşti pieton şi traversezi pe roşu. Mai ai doi paşi de făcut până la trotuarul celălalt şi te vede un poliţist care te fluieră şi te obligă să te întorci. Tu, nedumerit, mai dai să faci un pas. Ok, ai comis-o, dar mai ai doar un pas şi jumătate şi o să fii iar în siguranţă pe trotuar. Poliţistul, isteric, nu şi nu, tu trebuie să te întorci, tot pe roşu, evident, şi să aştepţi culoarea verde a semaforului. E cam acelaşi lucru l-a făcut şi cu mine. Mai aveam fix un metru şi ieşeam din intersecţie. E, nu, a trebuit să dau înapoi, toată intersecţia, să treacă coloana oficială şi apoi să reintru frumos, regulamentar, la semnalul lui.

E inutil să vă mai zic că semnalul lui a fost urmat de un alt semnal de tragere pe dreapta. Mă rog, pe stânga în cazul astă. Se prezintă şi-mi cere actele. Eu îmi cer scuze. El că ce voiam să fac, să dau peste el, eu încerc să-i explic că pur şi simplu am crezut că le face semn celor din spate. Se uită în acte. Eu îmi amintesc ceva şi îi smulg talonul din mână. Era talonul de la altă maşină, aşa că mă pun pe scotocit după al meu. Îl găsesc şi, într-un final, îl dau pe cel bun. Face o referire la reţinerea carnetului, eu fac feţe feţe, mă întreabă dacă conduc din 2006, eu zic că da, el, dacă numai duminica, eu sunt dispus să zic că da, numai să-mi dea carnetul înapoi. Mă gândesc să-mi trag faţa nevinovată aşa, care avea un succes nebun la secretara de la facultate când făceam câte o prostie. Mi-o trag. El se uită fix la mine şi-mi zice că nu vede nimic de râs în asta.

După o tăcere destul de lungă (e clar lucru, poliţiştii ăştia nu numai că ştiu ce e ala efect dramatic, dar ştiu să-l şi folosească) îmi înapoiază actele şi-mi recomandă să fiu mai atent. „Nu de alta, dar să nu faceţi, Doamne fereşte, şi vreun accident”, mai adaugă poliţistul privind în treacăt aripa mea stânga distrusă şi bara din faţa care atârnă într-o poziţie nefirească, ca mai apoi să se întoarcă impasibil în intersecţie.

Friday, October 09, 2009

Cine n-are Mazilique să… cumpere de la ea




Întrerup seria de cârcoteli pentru o postare de mulţumire.

Recunosc, sunt răsfăţat de soartă. Nu numai că, de când a început criza, primesc pacheţele absolut delicioase de la jumătatea mea mai bună, despre care o să scriu, în curând, mai pe larg (despre pacheţele adică, nu despre jumătate), dar, din când în când, prietena Mazi mă răsfaţă la rândul ei cu handmade yummy treats and tasty sweets.

Dacă săptămâna trecută am avut parte de nişte tagliatele cu pesto care mi-au plăcut la nebunie (nu numai pentru că îmi plac pastele, dar astea erau fix cum trebuie, un pic al dente şi cu un sos pesto homemade cum nici la restaurantele italiene nu găseşti tot timpul), săptămâna aceasta am primit cel mai bun companion pentru dependenţa mea de cafea – câţiva biscotti din ceea ce pare a fi cel mai bun batch al lui Mazi de până acum. Asta înseamnă că, în timp ce precedenţii erau foarte buni, ăştia erau chiar foarte foarte buni. I-am degustat pe îndelete, i-am terminat acum câteva minute şi, încă sub influenţa lor, închei rândurile de faţă.

Totuşi, darurile lui Mazi mi-au creat şi câteva probleme destul de grave.

Prima este că am ajuns să-mi urăsc aparatul de fotografiat – o săpunieră ieftină cumpărată pe fugă într-un concediu după ce am descoperit că tocmai mi se stricase ixus-ul meu. Am făcut câteva poze, însă, de teamă că vor face mai degrabă deservicii abilităţilor lui Mazi, le-am alăturat şi versiunile bune, realizate chiar de Mazi, al cărei talent culinar pare să fie serios concurat de cel de fotograf.


A doua problemă a fost invidia. Invidia colegelor de birou, care, după ce au şuşotit ceva vreme privind frumoasele pacheţele de la Mazi, şi-au luat inima în dinţi şi m-au întrebat cât trebuie să plătească pentru a primi şi ele pacheţele de la Chez Mazilique.

N-am ştiut ce să spun, dar le-am recomandat ce vă recomand şi vouă. Aruncaţi un ochi pe blog, eventual comentaţi, atrageţi atenţia „Chef-ului” şi, cine ştie, poate intraţi şi voi în posesia unui pacheţel.

Wednesday, October 07, 2009

Noua mea jucărie pentru alergat



De ieri am o nouă jucărie. Un iPod Shuffle 3G de 2 Gb.

Am vrut un mp3 player foarte mic pe care să îl folosesc în principal (dacă nu exclusiv) când alerg. Nu voiam să dau mulţi bani pe el (maximum 250 lei), dar voiam să aibă măcar performanţe medii. Şi musai clips cu care să-l prind de trening.

Prima surpriză, căutând prin magazinele de la noi (atât online cât şi offline), a fost să constat că oferta de mp3 playere cu clips este extrem de redusă. Ceva de la Sansa şi un Samsung destul de mărişor, cu o clama ataşabilă. Altfel, o mulţime de prostioare mici, de la Samsung, Philips, Creative, dar fără nici un sistem de prindere rezonabil.

În final am avut de ales între iPod shuffle şi un Sony Wearable MP3 player. Cum cel din urmă depăşea bunişor bugetul şi nici nu voiam să par ca un maimuţoi extraterestru cu antenuţe alergând prin parc, am ales iPod Shuffle. Din păcate n-am mai prins lichidarea de stoc la iPod-urile din generaţia anterioară, care îmi par în continuare mult mai practice, aşa că pentru 262 lei m-am ales cu noul iPod Shuffle de 2 Gb.



La ce concluzii am ajuns după alergarea de azi:

Plusuri 
- E incredibil de mic şi de uşor – doar 10.7 grame. Nu există riscul să alunece, de orice l-ai prinde.
- Calitatea audiţiei e peste media playerelor cu care am avut de a face. Fireşte, puriştii vor bombăni, dar pentru mine e absolut satisfăcător.
- Căştile nu alunecă, cum mă temeam că se va întâmpla.

Minusuri 
- Formatul proprietar al căştilor. Fiind controlat prin intermediul unor mici butoane plasate pe cablul caştii din dreapta, playerul nu suportă decât căşti speciale.
- Cablul relativ scurt. Prins de buzunarul pantalonilor de trening, căştile sunt aproape fixe, iar eu nu sunt înalt. Cineva mai înalt va fi nevoit să-i găsească un alt loc de prindere.
- Nu e propriu-zis un minus, dar modalitatea de control necesită un pic de timp pentru acomodare. Apoi devine fun…

PS. Instalarea iTunes m-a readus în faţa unui mai vechi motiv de enervare. Niciodată când se vorbeşte de rata ridicată a pirateriei din România nu se pomeneşte şi de lipsa posibilităţilor legale de a cumpăra muzică online. iTunes Store nu vinde muzică în România, deşi vinde aplicaţii pentru iPhone sau iPod touch. La fel şi celelalte magazine care distribuie conţinut digital online. Cine îmi spune cum pot cumpăra, legal, albumul asta,  pe care îl caut de un an, primeşte cadou orice album doreşte.

PPS. Şi că tot veni vorba de muzică, vreau recomandări de muzică pentru alergat. ("Motivaţională" aşa :) dar nu stupidă)  Azi m-am delectat cu asta, dar mai vreau şi altele.