Cum am primit eu cadou sânii unei colege

Cum e să primeşti cadou, în avans la aniversarea ta, sânii unei colege, fără ca tu măcar să fi visat asta? Mai mult, cum e să te poţi lăuda că ai pus mâna pe ei, fără ca partenera ta să se supere?

Puteţi afla cum, citind aici întreaga poveste. Later edit: Din motive care îmi scapă - autorul postării susţine, totuşi, sus şi tare, că nu a fost ameninţat cu castrarea de către colegă - povestea a fost ştearsă de pe blog. Mi-a dat însă voie să iau din cache-ul google şi sa o public aici. 

Povestea visului meu erotic cu Gheorghiţă

Atenţie, acest text conţine interpretari de vise şi rigori ştiinţifice

Premise

Pentru a nu avea impresia că acesta este încă un text în care se introduce forţat un conţinut sexual pentru a aduce audienţă, simt nevoia să îl abordez cu o minimă rigoare ştiinţifică.

În apărarea mea, trebuie să recunosc din start că în preziua visului am citit un articol în Gândul care pleda pentru relaţiile sexuale la locul de muncă. Faptul că în vis apar cele trei personaje de care voi scrie mai jos nu este nici el întâmplător.

Personajele:

Eu – apar frecvent in visele pe care le am, deci nici o surpriză aici;

Gheorghiţă – îl ştiu de cinci ani, adică îndeajuns de mult cât să cunosc că în spatele aparenţei sale de cybernerd bate o inimă de star porno. Mai mult, în preziua visului am stat de vorbă cu el, l-am înjurat, ba chiar am comentat şi la blogul lui;

Maria – este o colegă de serviciu, o ştiu de patru ani, este femeie şi are sâni, deci nici o surpriză aici.

VISUL…

Maria stă relaxată pe scaun, la birou, în timp ce Gheorghiţă, sprijinit de spătar,  o ţine în braţe şi vorbeşte despre lucruri interesante – evoluţia presei online, strategiile companiior de asigurări din România etc…

La un moment dat observ că ambele mâini ale lui Gheorghiţă se sprijină pe sânii Mariei, iar degetele lui se mişcă de-a lungul şi de-a latul lor fără nici o jenă.

Strig: “Gheorghiţă, nenorocitule, să nu crezi că păcăleşti pe cineva cu stratagemele astea de doi bani! Ia mâna de pe sânii fetei!”

Gheorghiţă răspunde cât se poate de puţin deranjat: “De ce să le iau, dacă îi place”?

Maria răspunde la rândul ei cât se poate de relaxat: “De ce să le ia, poate îmi place”…

Protestez în continuare, astfel încât Maria îl îndepărtează pe Gheorghiţă din spatele ei şi îl trimite lângă mine, în faţa ei. Apoi se apleacă peste birou şi dă startul unui concurs. “O să număr de la 10 la 0. La zero luaţi mâna”.

În momentul în care Maria începe să numere, Gheorghiţă o apucă pe Maria cu mâna stângă de sânul stâng, în timp ce eu o apuc cu mâna dreaptă de sânul drept, fiecare dintre noi manevrând obiectul de concurs cum ştie mai bine. “10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, zero!”

Gheorghiţă şi cu mine ne retragem sportiv mâinile în acelaşi timp. Maria părăseşte biroul câteva secunde. Eu şi cu Gheorghiţă ne ferim să ne privim în ochi.

Maria se întoarce cu două cartonaşe pe care le lipeşte pe perete.

Eu primisem nota 9. Gheorghiţă nota 8… Mă trezesc cu gândul că Gheorghiţă o să se supere pe mine.

Interpretări:

1) Gheorghiţă este un pervers chiar şi în visele altora;

2) Gheorghiţă reuşeşte să vorbească despre evoluţia presei online, strategii de marketing etc chiar şi în visele erotice;

3) Nota 8 obţinută de Gheorghiţă este mai valoroasă decât nota 9 obţinută de mine. Lăsând la o parte faptul că optul este o cifră eminamente erotică, dată pe spate poate însemna şi infinit. Pe când un nouă, fără să dea nimeni de şase înainte, e un fel de onanie… (Bucătarulflegmatic)

Nu ştiu dacă e de laudă sau nu. Ce pot spune e că, dacă aş fi fost în locul lui Danuţ, autorul postării şi unul dintre cei mai talentaţi oameni pe care i-am cunoscut, n-aş fi fost la fel de indulgent cu el, aşa cum a fost el cu mine. El n-ar fi primit de la mine notă de trecere :D .

De ce nu vă recomand Toyota

Scutiţi-mă de aprecieri de genul – Toyota, cel mai mare producător mondial, locul 1 în topul calităţii şi satisfacţiei clienţilor. O fi aşa, dar la ei acolo. Sau pe oriunde, dar nu în România. În România, maşina ţi-o vinde şi ţi-o repară, nu la colţul străzii ci chiar în service-ul oficial, un dorel român. Iar odată intrată pe mâna lui, Dumnezeu cu mila.

Marţi, după 12 zile de aşteptare, am fost să-mi ridic maşina din Pipera, de la Toyota Nord Bucureşti. Un mizilic de reparaţie de 53 milioane de lei vechi (slavă Domnului că din banii asigurărilor). Nimic complicat – de înlocuit aripa faţă stânga, masca faţa şi farul stâng, plus câteva plastice de sub aripă. Preiau maşina, semnez ce e de semnat după ce verific calitatea îmbinării si a vopsirii şi plec. După 500 de metri vad că nu merge faza scurtă la farul schimbat. Întorc nervos şi mă duc la angajatul Toyota de la care preluasem maşina. ÎI zic ce nu merge, se uită nedumerit şi duce maşina în spate. Revine spunându-mi că e ars becul, dar că nu e acoperit de asigurare şi că trebuie să plătesc. Eu rămân siderat. Maşina venise cu toate becurile funcţionale în service, aveam pretenţia să o iau la fel. Pretenţie aberantă, probabil, în opinia angajatului Toyota – becul e consumabil şi se mai arde, clientul trebuie să plătească. Fiecare o ţine pe a lui. Într-un final mi-aduce maşina, îmi dă cheile şi face un gest scârbit că mi-a făcut o concesie punându-mi becul gratuit.

În aceeaşi seara, când plec de la muncă, surpriză: faza scurtă la farul stâng iar nu se aprinde.

Miercuri dimineaţă, din nou la service-ul Toyota din Pipera. Nenea se uită încurcat, ridică capota, meştereşte ceva la fişele care întră în far şi se aprinde becul. Nu făcea contact bine. Eu m-am mirat, el nu s-a mirat (probabil o fi un lucru la care te poţi aştepta de la o marcă aflată pe locul I în topul calităţii). Plec înjurând în gând, regretând timpul pierdut.

Miercuri seara, uitându-mă mai bine la maşină, constat că angajaţii service-ului Toyota îmi mai făcuseră o bucurie. Nu montaseră şi chedereul de la îmbinarea aripii cu parbrizul. Nu-mi dau seama dacă e grav sau nu (deşi dacă a fost pus acolo trebuie să aibă vreun rol) şi, scârbit, renunţ să mă mai duc încă o dată, joi, în service.

Joi seară, când plec de la muncă, o nouă surpriză: iar nu funcţionează faza scurtă, de data aceasta la ambele faruri. Mă sperii chiar şi mă gândesc la ce e mai rău – vreun scurt circuit, fire neizolate care se udă, fişe conectate prost...

Vineri dimineaţă din nou în service. Merg direct la persoana care se ocupă de reclamaţii. Explic situaţia – problema cu farurile şi cea cu chederul. După vreo jumătate de oră maşina e gata. Analista Servicii Clienţi de la Departamentul Satisfacţie Clienţi (sic) îmi spune că … era un bec ars, cel de la farul drept, la care ei nu umblaseră şi că… becurile se mai ard (cu alte cuvinte nu e vina lor şi iar mi-au făcut o concesie că mi-au schimbat becul pe banii lor). Mai avea un pic şi spunea că sunt un client cărpănos care pierde ore şi face zeci de km zilnic până în Pipera ca să schimb becurile - consumabile, nu-i aşa?! - pe banii service-ului. Despre cum de s-a ars şi becul de la farul drept la doar două zile după cel stâng nici o explicaţie, despre şirul de coincidenţe care m-a făcut să mă întorc de trei ori în service, nici o explicaţie. De ce dacă era ars doar un bec, nu funcţionau ambele, tot nici o explicaţie.

Cel mult puteam eu să-mi imaginez cum, năpădit de depresie după ce colegul lui din stânga şi-a dat obştescul sfârşit marţi, becul din dreapta s-a sinucis joi, neputând suporta pierderea suferită. Iar becul nou stătea stins în semn de reculegere.

Scârbit total, renunţ să mai fac vreun comentariu şi întreb de cheder. „S-a pus”, vine scurt răspunsul Analistei Servicii Clienţi de la Departamentul Satisfacţie Clienţi. „Aha - mă gândesc - deci s-a pus singur. După ce ratase data trecută, acum a reuşit să sară din raftul cu piese de schimb fix la locul potrvit”…

Ce m-a deranjat:

- Timpul pierdut - în total vreo 6 ore din viaţa mea pierdute pe drum, în trei zile, pentru că, cel mai probabil, un dorel n-a montat ceva bine acolo. Nu mai pun la socoteală benzina şi nervii.

- Atitudinea celor din service – in principal a consilierului de la tinichigerie dar şi a analistei servicii clienţi care, în loc să încerce să vadă ce anume e in neregulă de se ard becurile în draci şi să verifice cum a fost montat farul, dau vina pe becuri şi pe soartă (aşa sunt becurile, se mai ard).

- Nimeni nu şi-a cerut scuze pentru nimic. Ok, au rezolvat, cel puţin deocamdată, problemele, gratuit, dar cu costuri de timp din partea mea. Ştiu, nu prea ai cum să despăgubeşti asta, dar nu-i durea gura să îşi ceară scuze.

- Nesiguranţa – după experienţa de săptămâna asta nu mai am curaj să îi las pe cei de la Toyota Nord să umble la ceva vital la maşină – gen frâne, direcţie sau mai ştiu eu ce. Dacă nu s-au putut descurca cu un amărât de far…

Celor care cred că exagerez (până la urmă e vorba de câteva becuri, care, nu-i aşa, se mai ard), că e un caz singular şi că Toyota face totuşi maşini bune, le ofer şi un scurt istoric al relaţiei mele cu Toyota şi cu service-ul din Pipera, relevante pentru calitatea exemplarului meu şi calitatea serviciilor lor.

- Toamna 2007 mi se schimbă haionul, după ce un bou a intrat în maşina din spatele meu şi a proiectat-o în a mea. Un dorel de la service uită să lege fişele la dezaburirea de la lunetă. La venirea iernii mai fac un drum suplimentar în service ca să rezolv problema. (servicii de calitate)

- Toamna 2008 pedala de ambreiaj scârţâie îngrozitor când dau drumul la căldură, iar maşina pleacă zdruncinat. La revizie mi se gresează pedala, dar contra cost. (lucrare neacoperită de garanţie, probabil e normal ca la liderul mondial în domeniul calităţii auto să scârţâie pedala de ambreiaj)

- Începutul lui 2009 mi se strică pompa de apă şi pierd lichid de răcire. Cei de la service încearcă iniţial să mă convingă că nu am măsurat eu corect nivelul de antigel. Într-un final mi se schimbă pompa de apă pe garanţie. Am fost pus să plătesc câţiva litri de antigel. (na, se mai întâmplă să se strice pompa de apă şi la maşinile care au mai puţin de 25.000 km la bord)

- Vara lui 2009 inundaţie în maşină. Scurgerea de la aerul condiţionat înfundată, iar tot condensul se scurge pe podea. Plătesc lucrările de curăţare. Mi s-a explicat că e ceva normal să se întâmple asta şi că nu e acoperit de garanţie.

- Dacă mai adaug la astea şi două chemări în service pentru defecte descoperite de Toyota la lotul din care făcea parte exemplarul meu (centuri de siguranţă, probleme la deschiderea air-bag-urilor din scaune), cred că pot spune, fără să exagerez, că am fost la service-ul Toyota mai des decât mi-am vizitat mama.

Aşadar: cumpără cineva Yaris Big-Small, portocaliu, model 2006, motor pe benzină, 1l, nivel de dotare terra, 33.000 km? Haideţi, că e o culoare frumoasă şi consumă puţin.

Cum m-am îmbolnăvit de gripa porcină

Nu mai ştiu exact când a început totul. Sâmbătă am fost la moving out party la Mazi, iar când m-am întors Ioana bolea în pat: dureri de cap şi dureri musculare. Pe atunci nu bănuiam nimic. Duminică dimineaţa însă (mă rog, dimineaţa pe la 12.30), abia de m-am putut ridica din pat: dureri musculare şi dureri de cap. Confuz încă (nu-mi băusem cafeaua), am încercat să înţeleg de unde. OK, nu mai alergasem de câteva zile (mic accident la degetul mic de la piciorul drept), dar nici eu nu cred că-s atât de dependent de joggingul de dimineaţă încât să dezvolt simptome de abstinenţă. Am încercat să trec mai departe şi să-mi trăiesc duminica.

Cu greu. Deşi am băut vreo 4 cafele espresso, am încercat să mănânc ceva, durerea de cap se accentua în loc să treacă. Ceva îmi apăsa fruntea şi tâmplele de parcă voia să-mi fărâme capul. Oricât aş urî medicamentele, am acceptat într-un târziu sfaturile Ioanei şi am luat un panadol. Şi o aspirină. Şi vitamina C. Şi Supradin Forte. Şi oscillococcinum. Şi aş fi luat întreaga pungă de medicamente dacă nu mi-ar fi trecut între timp. Totuşi ceva nu-mi dădea pace.

La Sinaia tocmai se închidea un hotel din cauza gripei poricine. GRIPĂ PORCINĂ?! Cu mâinile tremurânde am tastat pe laptop google şi apoi „simptomele gripei porcine”. Am găsit:

Simptomele gripei porcine sunt similare gripei umane:

- febra

- frisoane

- dureri de gat

- dureri musculare

- dureri de cap (cefalee)

- fatigabilitate

Un număr mare de persoane infectate cu acest virus acuza şi simptome precum diaree şi vărsături.

În cazurile grave, poate duce la pneumonie şi chiar moarte. Perioada de incubare la oameni este între doua şi cinci zile. Cei mai expuşi sunt cei cu vârste cuprinse între 20 si 40 de ani, a căror sistem imun puternic reacţionează virulent la virus.

Aveam 2 din principalele 6 simptome. Ba chiar 3 dacă adaug şi uşoara stare de oboseală. Mi-era clar. Fie aveam o formă atipică (şi cu atât mai gravă) a virusului AH1N1, fie sistemul meu imunitar, întărit de atâta sport, se lupta furibund cu boala.

Luni dimineaţă, cele mai negre vise ale mele s-au adeverit. Prietena şi colega Eliza îmi spune că a avut fix aceleaşi simptome. Deci nu era nimic din ce aş fi fost expus doar eu şi Ioana (nu ştiu, gen termite în pereţii casei care emană gaz toxic etc.). Era ceva mult mai general, ca o epidemie. Gripă porcină! Am aşteptat reapariţia durerilor şi, evident, pe la amiază le-a simţit din nou. Dureri de cap şi dureri musculare. Ioana îmi zice că nici ea nu se simte tocmai OK. Eliza mâncase o şaorma şi cred că o durea stomacul mult prea tare cât să mai sesizeze durerea de cap şi durerile musculare. După alte vreo două cafele, pe seară, durerile m-au lăsat. E clar, sistemul meu imunitar puternic încă se luptă cu gripa şi câştigă bătălie după bătălie. Rămâne de văzut dacă va câştiga şi războiul. Au trecut deja două zile. Mai am trei şi voi afla adevărul.

În final, aş vrea să vă dau şi un sfat, despre cum să vă apăraţi de gripa porcină. Vă rog mult, nu vă uitaţi la Dr. House. Ştiu, e seducător, e cinic, nu poţi să-i rezişti. Dar zău că nu merită, o să păţiţi ca mine.

P.S. Dacă o să scap de gripa porcină sigur o să păţesc ceva din cauza loviturii de la picior. Miercuri am fript un şut zdravăn scaunului de la biroul de acasă şi mi-am învineţit degetul mic. Dacă s-a rupt vreun capilar ceva, un cheag de sânge poate ajunge oricând la creier. Or, la un asemenea scenariu, dintre toate finalurile posibile, moartea e cel fericit. 

Daţi încălzirea globală mai tare

Staţi să văd dacă am înţeles eu bine. Planeta se încălzeşte aşa că fotomodelele responsabile, care vor pacea lumii şi bunăstarea ei, se dezbracă în semn de protest. Totul pentru a mă convinge să-i iau la întrebări pe reprezentanţii mei politici în legătură cu ce fac ei împotriva încălzirii globale.

Cred, totuşi, că e o greşeală pe undeva. După ce văd clipul, îmi vine, într-adevăr, să-i contactez pe liderii politici. Dar doar pentru a le spune: „Fraţilor, daţi un pic încălzirea globală mai tare, că fetele mai au câteva articole de dat jos”.

My wish list

Pentru că se apropie o dată importantă pentru un egocentric ca mine, îmi permit, lăsând ipocrizia păguboasă la o parte, să fac un wish list cu obiecte la care visez şi pe care nu o sa le am, probabil, niciodată. Aşadar:

Playstation 3 

Pentru că în orice bărbat adult de 32 de ani se ascunde un puşti iresponsabil căruia îi stă gândul la joacă.

Pentru că interacţionează foarte bine cu asta, cadou primit anul trecut de la dragii mei colegi.

Pentru că o să pot da movie night (pentru prietena Mazilu) cu filme în HD

Sau pentru că…

(Noua generaţie PS3 e mai ieftină şi mai slim – ocupă mai puţin loc în living. Cea veche e la ofertă acum, fix la preţul celei noi)


Sau

Wii 

Pentru că în orice bărbat adult de 32 de ani se ascunde un puşti iresponsabil căruia îi stă gândul la joacă… şi mai are şi prieteni (prietene) care fac fix acelaşi lucru.

Pentru că se apropie sezonul de iarnă, ne expiră abonamentul la bazin, iar asta o să-mi dea senzaţia că încă mai fac ceva sport în casă.

Pentru că se pot face delicioase filmuleţe compromiţătoare cu prietenii schimonosindu-se in faţa televizorului. (Mazi, cât dai să nu public material ilustrativ aici)

Pentru că movie night-urile se pot transforma astfel în wii night.

(Şi wii-ul taman ce s-a ieftinit. Aici există şi un inconvenient, wii-ul e alb şi strică feng shui-ul Ioanei din living. Dar cred că poate fi ascuns pe undeva)


Sau

Canon PowerShot SX 110 IS 

Pentru că m-am săturat de săpuniera mea care nu e în stare sa facă o fotografie de bun simţ, iar locuri de belşugărit şi de împărtăşit apoi prietenilor mai sunt o groază

Pentru că, deşi ştiu că e un aparat mai degrabă prost, sunt de asemene conştient că nu o să folosesc niciodată un DSLR cât să merite investiţia. Nu vreau să car obiective, genţi, body-uri grele, baterii propietare sau mai ştiu eu ce.

Pentru că e mic, uşor, simpatic, şi e Canon. A, şi are mai puţini pixeli decât altele ceea ce, pentru cei care nu ştiu, e un lucru foarte bun.

(Asta pare că se scumpeşte pe zi ce trece, nu se ieftineşte. Iar camerele foto noi par să fie tot mai proaste şi mai scumpe. Canon PowerShot SX 110 IS – mi se pare un compromis rezonabil)

Bucătăria porno

Oricine, văzând un film porno (să ridice mână ala care nu recunoaşte că se uită), şi-a dorit la un moment dat o rezoluţie mai mare, o imagine mai clară, un close-up mai bun. În sprijinul consumatorilor de porno, adică al oamenilor, s-au inventat, după cum ştiţi, formatele video HD.

Citeam mai demult că, la fel ca în războiul standardelor pentru videocasete, şi în războiul HD DVD – BluRay un cuvânt greu de spus în impunerea câştigătorului l-a avut industria porno. Aşa cum pe vremuri noi am ajuns să avem casete VHS şi nu Beta pentru că industria porno a preferat acest format, acum avem BluRay şi nu HD-DVD şi pentru că filmele porno ajungeau mai uşor la adolescenţii plini de coşuri, cărora părinţii au făcut greşeala să le cumpere PS3.

Graţie lor o avem noi azi pe Stoya, în 1080p, pe discul albastru.

Şi totuşi, ca să revin la bucătăria din titlu, cât de mult putem împinge obsesia noastră pentru detalii, acum că tehnica ne-o permite?

Ieri am văzut pe un blog culinar pozele astea (click pe ele pentru a le vedea la rezoluţia nativă):

Bun macro, nimic de zis, dar să vezi asta pe un blog culinar e (şi acum justific preambulul) ca şi cum te-ai uita la un film porno HD, filmat atât de aproape încât poţi vedea porii actriţelor, câte un fir răzleţ de păr şi, Doamne fereşte, vreun coş neacoperit de machiaj. Nu mai e nimic fun, e deja anatomie. Sau, din punct ce vedere culinar, nu te mai gândeşti la cât de bună e mâncarea, ci îţi aminteşti de manualul de chimie organică…

Şi, ca să fac un pic de reclamă prietenilor, eu prefer în continuare pozele de aici :)

Un prost pe zi. Azi, eu!

Sursă foto: MediafaxFoto

Ca şi cum nu era de ajuns că o sa-mi las de săptămâna viitoare maşina în service pentru câteva zile bune (jur că n-a fost vina mea, dovadă că mi-o repar pe RCA-ului boului care mi-a tăiat faţa fără să se asigure), azi mai era să-mi las şi permisul în mâinile unui poliţist de la rutieră.

Nu ştiu dacă vi se întâmplă şi vouă, dar eu m-am trezit, de exemplu, cu un set de vorbe care mi-au rămas, fără să vreau, întipărite în minte şi mă surprind, din când în când, meditând tâmp la valabilitatea lor universală. O astfel de vorbă e cea spusă hâtru de un poliţist gras în ziua în care am dat examenul auto: „Să nu credeţi că noi suntem aici să vă dăm permisul… (pauză pentru efectul dramatic). Noi vi-l împrumutăm. Pentru că tot la noi se întoarce. Mai devreme sau mai târziu…”

Ce glumă proastă mi-am zis eu atunci, imaginându-mi cum o repetă, cu acelaşi ritm şi cu aceeaşi pauză dramatică, în faţa fiecărei serii de candidaţi timoraţi. Şi acum mi se pare de rahat, dar cred că e şi ceva adevăr pe acolo, că prea aleargă poliţiştii după sărmanii şoferi să le ia carnetele de parcă n-ar fi ale lor (ale şoferilor).

Dar revenind la mine şi la prostia mea de azi. Cum conduceam eu, pe la amiază, proaspăt ieşit de la bazin şi de la saună, cu sângele îngroşat şi gândul aiurea, intru pe Magheru. Aici, un poliţist, deşi era roşu la semafor, îmi face semn să trec. Trec fericit, gândind că e şi poliţia bună la ceva, şi ajung la Romană. Aici, evident alt poliţist. Semaforul era însă verde aşa că, dacă m-aş fi gândit mai bine la schema poliţist-semafor de mai devreme, ar fi trebuit să intru în alertă şi să opresc. Dar n-am făcut-o. Intru în intersecţie şi văd că poliţistul ridică mâna dreaptă, vertical, deasupra capului ca şi cum m-ar saluta. Mă abţin cu greu să nu-i fac şi eu cu mâna, şi accelerez. Poliţistul fluieră şi mai tare, vizibil iritat, şi se aşează chiar pe bandă mea blocându-mi calea. „Hm”, îmi zic, deci chiar pe mine mă saluta, nu pe şoferii din spate. Îl văd că zice ceva, dar nu aud ce. Prin urmare mă mai apropii vreo 2 metri de el, să aud mai bine. Poliţistul turbează: „Am spus să daţi înapoi!”(de fapt, grafierea corectă e: AM SPUS SĂ DAŢI ÎNAPOI!!!!”)

Aici e timpul pentru o altă paranteză: nu vi se pare stupidă ambiţia asta a poliţiştilor ca, după ce ai făcut, evident, o prostie, să te pună să o repeţi!? Adică: Să zicem că eşti pieton şi traversezi pe roşu. Mai ai doi paşi de făcut până la trotuarul celălalt şi te vede un poliţist care te fluieră şi te obligă să te întorci. Tu, nedumerit, mai dai să faci un pas. Ok, ai comis-o, dar mai ai doar un pas şi jumătate şi o să fii iar în siguranţă pe trotuar. Poliţistul, isteric, nu şi nu, tu trebuie să te întorci, tot pe roşu, evident, şi să aştepţi culoarea verde a semaforului. E cam acelaşi lucru l-a făcut şi cu mine. Mai aveam fix un metru şi ieşeam din intersecţie. E, nu, a trebuit să dau înapoi, toată intersecţia, să treacă coloana oficială şi apoi să reintru frumos, regulamentar, la semnalul lui.

E inutil să vă mai zic că semnalul lui a fost urmat de un alt semnal de tragere pe dreapta. Mă rog, pe stânga în cazul astă. Se prezintă şi-mi cere actele. Eu îmi cer scuze. El că ce voiam să fac, să dau peste el, eu încerc să-i explic că pur şi simplu am crezut că le face semn celor din spate. Se uită în acte. Eu îmi amintesc ceva şi îi smulg talonul din mână. Era talonul de la altă maşină, aşa că mă pun pe scotocit după al meu. Îl găsesc şi, într-un final, îl dau pe cel bun. Face o referire la reţinerea carnetului, eu fac feţe feţe, mă întreabă dacă conduc din 2006, eu zic că da, el, dacă numai duminica, eu sunt dispus să zic că da, numai să-mi dea carnetul înapoi. Mă gândesc să-mi trag faţa nevinovată aşa, care avea un succes nebun la secretara de la facultate când făceam câte o prostie. Mi-o trag. El se uită fix la mine şi-mi zice că nu vede nimic de râs în asta.

După o tăcere destul de lungă (e clar lucru, poliţiştii ăştia nu numai că ştiu ce e ala efect dramatic, dar ştiu să-l şi folosească) îmi înapoiază actele şi-mi recomandă să fiu mai atent. „Nu de alta, dar să nu faceţi, Doamne fereşte, şi vreun accident”, mai adaugă poliţistul privind în treacăt aripa mea stânga distrusă şi bara din faţa care atârnă într-o poziţie nefirească, ca mai apoi să se întoarcă impasibil în intersecţie.