De ce vreau să fiu cocalar în SUV

Păi ca să-mi las şi eu maşina aşa şi să-l blochez pe fraierul ala cu Yarisul portocaliu care mai şi plăteşte pentru parcare. Şi să nu-mi facă Poliţia nimic. Şi ca să nu-mi ridice nimeni maşina, că cine naiba ar îndrăzni să ridice un SUV cu dotări de lux (tapiţerie din piele, cutie automata, xenoane şi brăduţ, mă rog, deflin parfumat).

Aici trebuia să fie o postare plină de nervi şi frustrare. Până la urmă am scris-o în altă parte. Aici nu-mi rămâne decât să-mi subliniez naivitatea. Totdeauna am crezut că prostului, nesimţitului sau imbecilului nu trebuie să îi răspunzi cu aceeaşi monedă, să nu te cobori la mintea lui (mai ales daca e mai mare decât tine). Dacă cineva te blochează în parcare nu-i rupi ştergătoarele şi nu-l laşi fără ventile la roţi, ci chemi poliţia să-şi facă treaba pentru care e plătită din banii tăi.

Ce s-a întâmplat după ce am chemat poliţia, puteţi citi aici.

Cum n-am înţeles eu nimic dintr-un un spectacol de dans

sursă foto: http://www.cndb.ro/

De teamă, probabil, să nu devin total incult, după cele vreo sută şi ceva de episoade din Stargate văzute în decurs de o lună, Ioana m-a dezlipit de tastatură şi m-a scos în week-end la un spectacol de dans. Dans contemporan. La Centrul Naţional al Dansului. Ba chiar în cadrul unui festival, o platformă cu cele mai reprezentative, se pare, producţii de gen. Totul grupat sub titlul „Băi efemerule!”, chestie pe care, deşi am făcut oareşce speculaţii cu privire la ce înseamnă, nu pot spune cu mână pe inimă că am înţeles-o. Şi nu a fost singurul lucru pe care nu l-am înţeles, semn că procesul meu de prostire a trecut deja de punctul de unde devine ireversibil.

Al doilea lucru pe care nu l-am înţeles a fost chiar spectacolul. Ceva despre 3 persoane, 2 tipe şi un tip, şi relaţia dintre ele. Din păcate programul evenimentului a ţinut să mă dezumfle încă de la început. Nu, nu era vorba de un trio erotic şi spectacolul nu îşi propunea să surprindă relaţia din perspectiva asta.

Din fericire, spectacolul a fost scurt – 20 şi ceva de minute, aşa că de data asta n-am apucat să adorm. Am apucat să observ câteva amănunte şi să fac câteva constatări, pe care le trec mai jos cu liniuţă. Mai mult nu m-a dus capul :)

- Îmi imaginez că e un pas important în istoria dansului, dar dansul fără muzică e ciudat. Pe bune. Sau cel puţin ce am văzut eu nu reuşea să mă facă să-mi scot din cap întrebarea „Bine, bine, dar Radiohead când începe?”

- Se pare că aveam o imagine falsă despre silueta dansatoarelor. Mă gândeam că mobilitatea extremă e strâns dependentă de silueta extrem de subţire. Vax. Una dintre dansatoare era masivă bine. Nu grasă, dar masivă. N-aş fi vrut să-mi dea o palmă…

- Celălalt mit legat de dansatoare a rămas încă în picioare. Nici astea nu aveau sâni mari.

- Există nişte converşi speciali pentru dans modern. Nu vă gândiţi la balerini, ci la ceva din linia All Star. Mă rog, nu cred că erau chiar Converse (că nu-s pe site-ul producătorului), dar arătau ca şi cum ar fi, doar talpa era un pic diferită, cam în genul ăsta.

- A fost şi o parte bună (pe lângă aia că a durat puţin). La spectacolul asta n-a umblat nimeni gol băgându-şi degetele pe gât încercând să vomite (cum mi-a povestit sora-mea că a văzut în acelaşi loc vineri) şi nici nu a urinat nimeni pe scenă (ca într-un alt spectacol văzut de Ioana şi Mazi acum câţiva ani)

Cum m-am lămurit că nu-s suficient de cultivat pentru dansul contemporan, o să-mi mai supun la test receptivitatea artistică la un spectacol de operă. Contemporană dacă se poate.

Inglorious Basterds sau holocaustul ca bandă desenată

Aşezat comod în scaunul ergonomic de la multiplex, sorbind din cola şi ronţăind popcorn, priveşti cu sufletul la gură recitalul de o cruzime aproape fascinantă al ofiţerului SS. Vezi cum ţăranul francez, la început imperturbabil, se înmoaie precum o cârpă doar ascultând cuvintele de o elegantă hipnotică ale celui poreclit „vânătorul de evrei”. Înţelegi cu groază că totul se petrece la doar câţiva centimetri deasupra familiei de evrei, ascunsă sub casă. Îţi doreşti că podeaua, care tot scârţâie rău prevestitor, să îi protejeze până la capăt pe fugari, dar, evident, filmul se joacă cu aşteptările tale, iar evreii sunt descoperiţi şi ucişi.

Şi asta face Tarantino tot filmul, se joacă cinic cu aşteptările tale, frustrându-le dar, mai ales, gratificându-le, totul culminând (evident) cu un climax anti-istoric cu rol cathartic, extrem de cinematografic.

Este fix filmul despre holocaust pe care să-l priveşti comod din fotoliul de la multiplex, simţind răzbunate toate atrocităţile făcute de nazişti atât în filmul asta, cât şi în toate filmele şi în toate cărţile de istorie de până acum. E fix finalul de care „istoria bună” ar fi avut nevoie. E ceea ce mintea oricărui copil hrănită cu filme de acţiune hollywoodiene îşi imagina că ar fi trebuit să se întâmple cu adevărat, în timp ce privea nedumerit pelicule precum „Pianistul” sau „Lista lui Schindler”.

De ce nu apăreau Stallone, Bruce Willis sau Arnold să rezolve problema? (Mă rog, Bruce Willis apare într-un film cu nazişti, dar cea mai mare vitejie a lui e să se sacrifice pentru a-i scăpa pe ceilalţi.) Unde era eroul american de acţiune când lumea avea cea mai mare nevoie de el? Iată că, acum, Tarantino ni-l oferă, întruchipat de Brad Pitt, ucigând, scalpând sau însemnând soldaţi nazişti. Coborât parcă din benzile desenate, alături de ceilalţi „bastarzi” (Evreul Urs, de exemplu, omoară nazişti cu bâta de baseball, visându-se pe teren), are aceeaşi profunzime şi liniaritate ca a personajelor din Sin City (Quentin Tarantino special guest director). Şi, evident, salvează lumea şi (re)scrie istoria.

Propunând o istorie alternativă, regizorul ne serveşte fix versiunea extrem de digerabila si entertaining a războiului şi a holocaustului. Iar singurul disconfort pe care îl simţi nu e provocat de imaginile violente - de la Saw încoace nimic nu te mai poate surprinde - ci e faptul că, după ce ai băut cola, trebuie să te duci la wc, iar filmul ţine două ore şi jumătate.

Din sală ieşi mulţumit, ăia buni au învins. Arunci punga goală de popcorn şi paharul de cola la coş şi pleci spre casă satisfăcut. Odată cu finalul incendiar şi, recunosc, memorabil, ai trăit catharsisul. Un catharsis de care, însă, câteva milioane de oameni nu au avut parte… Iar asta îmi pare un pic cinic.

PS. O tipă blondă de lângă noi – mi-a povestit Ioana – îi spune ceva indescifrabil prietenului ei. La care el replică „Nu, nu a aşa a murit Hitler!...”