Monday, July 05, 2010

Atacul stridiilor bretone

sursă foto, evident, http://chez.mazilique.ro/
OK, recunosc, e o exagerare, nu m-au atacat stridiile, ci am fugit eu de ele. Prin casă. Vineri. Făcusem cărare între bucătărie şi cel mai îndepărtat colţ al apartamentului, adică undeva prin dormitor, tot vânturându-mă cu un cuţit mare, măcelăresc, în mână şi întrebându-mă cum Dumnezeu am ajuns în situaţia asta.

Cum ajunsesem? Nimic mai simplu. În timpul zilei mă abordase Mazi pe mess: cum facem să ne vedem că are ceva să-i dea Ioanei. Punem noi la punct detaliile şi pe la ora 18 Toyota mea portocalie era parcată în faţa restaurantului unde Mazi făcea nu ştiu ce reportaj sau chestie legată de jobul ei.

Iese, realizăm tranzacţia, plasez sacoşa primita în spatele scaunului şoferului şi dau să plec. Odată aşezat la volan am însă brusc o vagă senzaţie de disconfort. Nedefinit. Încerc să-l ignor şi pornesc. După două intersecţii şi un pieton pe care era să-l calc pe trecere, mă luminez. Sursa disconfortului era un miros puternic de mâl şi alge putrezite. Provenit, evident, de la sacoşa din spate. Deschid ambele geamuri din faţa, înjur că nu am geamuri electrice şi-n spate şi opresc în faţa clădirii unde lucrează Ioana.

De cum se urcă în maşină, Ioana îmi aruncă o privire perplexă şi total îngrozită. "Ăăăă … Mazi!" dau eu să-i explic repede. "Ce?!". "Ăăă… Ai un pachet de la Mazi, adică. Nişte stridii". "Păi şi mai sunt bune?!". "Tre' să fie, altfel nu ni le dădea". Şi o pornim spre casă. Cam cât de repede putem, să nu se strice de tot stridiile, aruncând pe la stopuri priviri crispate în jur pentru a verifica dacă lumea strâmbă sau nu din nas pe trotuar.

Ajunşi acasă eu mă refugiez pentru prima oară în acea seara în dormitor în timp ce Ioana varsă stridiile într-o oală cu apă. Îi pune capac, deschide fereastra, închide uşa la bucătărie şi strigă la mine: "Ţi-a zis şi cum le gătesc?". "N-am stat să ascult, am zis că te descurci tu. M-a avertizat că nu e simplu deloc, cică să citeşti pe net". După vreo cinci minute de butonat şi vreo două telefoane date o aud pe Ioana precipitându-se în bucătărie: "Nu e bine bine, cică nu trebuie puse în apă. Le omorâm aşa". "Ha?! Cum adică le omorâm? Adică sunt încă vii?". "Dacă nu sunt vii, înseamnă că nu mai sunt bune şi nu pot fi mâncate. Trebui să mişte când sunt desfăcute". "Să mişte?!", bâguiesc eu pierdut, căutând repede ceva de lucru pe calculator. "Şi cum se mănâncă?", mai fac greşeala să întreb. "Crude, cu lămâie", aud răspunsul Ioanei, după care mă fac verde, cam ca o limetă şi dau drumul la muzică pentru a nu mai auzi încercările Ioanei de a sparge cochiliile stridiilor.

Nici nu se termină bine prima piesă că intră Ioana în dormitor. "Cred că o să le arcuncăm". "Nu mai sunt bune, nu?". "Ba da, dar n-am reuşit să desfac decât una".

Şi aşa a început lupta între iubirea pe care i-o port jumătăţii mele mai bune şi reţinerile mele (ca să folosesc un eufemism) pentru tot ce înseamnă vietate marină, fie că are cochilie, înotătoare, cleşti sau enşpe picioare*. Evident, iubirea a învins şi m-am dus să desfac stridii. Aşa că în următorul sfert de oră cine m-ar fi văzut ar fi asistat la următoarea scenă. Cu un cuţit mare, o lingură şi ce mai găseam pe la îndemână mă chinuiam să desfac câte o cochilie. Apoi după ce o slăbeam suficient cât să o deschidă Ioana, dar nu într-atât încât să văd vietatea zbatându-se neajutorată în cochilia pe care tocmai i-am distrus-o, fugeam în dormitor. După ce Ioana mânca stridia, mă întorceam în bucătărie şi, evitând să privesc rămăşiţele precedentei stridii, mă apucam să ucid alta. Şi tot aşa de câteva ori.

După ce termină Ioana ospăţul cu scoici crude, am aruncat resturile la ghena blocului şi am plecat să vedem ultimul film al lui Polanski (nu ne-a dat pe spate, chiar ne-a dezamăgit), nu înainte însă de a ne opri la Ruby Thusday pentru a mă înfrupta şi eu cu ceva delicatese: un burger şi aripioare picante. A, şi cu cartofi prăjiţi.

La întoarcere, pe scara blocului, un miros persistent de mâl şi alge. Dinspre ghenă. Ne-am privit scurt, am mimat nedumerirea şi ne-am urcat cât am putut de repede în lift...

PS. Mulţumim, Mazi. Pentru Ioana a fost o experienţă culinară, iar pentru mine chiar a fost o experienţă...

Notă:
* Mă rog, ştiu, aici psihanaliştii profesionişti sau amatori vor sări să propună diverse interpretări cu tentă mai mult sau mai puţin oedipiană. Nu pot să spun decât că le aştept cu interes pentru a le confrunta cu propriile mele autoanalize. :)




Dacă v-a distrat, e posibil să vă mai placă:

5 comments:

Anonymous said...

Almost interesting. Almost.

Delicioasa said...

Am ras in hohote...super aventura:D.

Anonymous said...

puteai sa faci si tu cinste cu una macar...

bucatarulflegmatic said...

Fantomele scoicilor ucise te vor urmari mult mai multa vreme decat mirosul de mal, criminalule!!!

nicoleta said...

Uite de aia e bine sa ai o "marisquerie" de incredere pe aproape. Ca iti dau stridiile domesticate, opun putina rezistenta. :D Hm, poate ai reminiscente evreiesti, de acolo vine aversiunea ta pentru vietatile marine...