Monday, September 14, 2009

Inglorious Basterds sau holocaustul ca bandă desenată



Aşezat comod în scaunul ergonomic de la multiplex, sorbind din cola şi ronţăind popcorn, priveşti cu sufletul la gură recitalul de o cruzime aproape fascinantă al ofiţerului SS. Vezi cum ţăranul francez, la început imperturbabil, se înmoaie precum o cârpă doar ascultând cuvintele de o elegantă hipnotică ale celui poreclit „vânătorul de evrei”. Înţelegi cu groază că totul se petrece la doar câţiva centimetri deasupra familiei de evrei, ascunsă sub casă. Îţi doreşti că podeaua, care tot scârţâie rău prevestitor, să îi protejeze până la capăt pe fugari, dar, evident, filmul se joacă cu aşteptările tale, iar evreii sunt descoperiţi şi ucişi.

Şi asta face Tarantino tot filmul, se joacă cinic cu aşteptările tale, frustrându-le dar, mai ales, gratificându-le, totul culminând (evident) cu un climax anti-istoric cu rol cathartic, extrem de cinematografic.

Este fix filmul despre holocaust pe care să-l priveşti comod din fotoliul de la multiplex, simţind răzbunate toate atrocităţile făcute de nazişti atât în filmul asta, cât şi în toate filmele şi în toate cărţile de istorie de până acum. E fix finalul de care „istoria bună” ar fi avut nevoie. E ceea ce mintea oricărui copil hrănită cu filme de acţiune hollywoodiene îşi imagina că ar fi trebuit să se întâmple cu adevărat, în timp ce privea nedumerit pelicule precum „Pianistul” sau „Lista lui Schindler”.

De ce nu apăreau Stallone, Bruce Willis sau Arnold să rezolve problema? (Mă rog, Bruce Willis apare într-un film cu nazişti, dar cea mai mare vitejie a lui e să se sacrifice pentru a-i scăpa pe ceilalţi.) Unde era eroul american de acţiune când lumea avea cea mai mare nevoie de el? Iată că, acum, Tarantino ni-l oferă, întruchipat de Brad Pitt, ucigând, scalpând sau însemnând soldaţi nazişti. Coborât parcă din benzile desenate, alături de ceilalţi „bastarzi” (Evreul Urs, de exemplu, omoară nazişti cu bâta de baseball, visându-se pe teren), are aceeaşi profunzime şi liniaritate ca a personajelor din Sin City (Quentin Tarantino special guest director). Şi, evident, salvează lumea şi (re)scrie istoria.

Propunând o istorie alternativă, regizorul ne serveşte fix versiunea extrem de digerabila si entertaining a războiului şi a holocaustului. Iar singurul disconfort pe care îl simţi nu e provocat de imaginile violente - de la Saw încoace nimic nu te mai poate surprinde - ci e faptul că, după ce ai băut cola, trebuie să te duci la wc, iar filmul ţine două ore şi jumătate.

Din sală ieşi mulţumit, ăia buni au învins. Arunci punga goală de popcorn şi paharul de cola la coş şi pleci spre casă satisfăcut. Odată cu finalul incendiar şi, recunosc, memorabil, ai trăit catharsisul. Un catharsis de care, însă, câteva milioane de oameni nu au avut parte… Iar asta îmi pare un pic cinic.

PS. O tipă blondă de lângă noi – mi-a povestit Ioana – îi spune ceva indescifrabil prietenului ei. La care el replică „Nu, nu a aşa a murit Hitler!...”

5 comments:

Anonymous said...

Ai dreptate. Cam in sensul asta a comentat si presa germana filmul.

Anonymous said...

Oare :) ? fiecare are parerea lui vis-a-vis de acest film...Nici nu ma asteptam ca presa germana sa spuna lucruri mari despre el..dar, incearca sa vezi dincolo de (I)realitatea istorica... punerea in scena, accentul de umor negru, personaje care se potrivesc de minune si , de ce nu...gustul placut cu care ramai dupa...In clz, musai, tb sa vezi si cealalta ecranizare, poate asa o comparatie ar starni mai multe reactii...cred :) AG15septembrie1

Spiridus said...

mie nu mi-a placut finalul, m-a lasat usor dezumflata: fata de restul filmului incarcatura dramatica si emotionala parca s-a relaxat si asta m-a dezamagit putin. dar poate e pentru ca mie nu-mi plac filmele cu happy-end, iar dupa ce citesti "a woman in berlin" ai asteptari mai atroce chiar si de la o gasca de nazisti manierati.

George said...

tocmai finalul m-a iritat si pe mine cel mai tare. happy-end-ul satisfacator asa...

nu ma asteptam la schindler's list 2 de la tarantino, dar parca prea plecau cocalarii satisfacuti din sala ca au vazut un film de actiune belea in care se facea dreptatea si aia rai o luau in freza. macar pulp fiction le incurca teribilii neuronii, pe cand asta...

ramai in minte doar cu rolul cu adevarat memorabil al lui Christoph Waltz si cu cateva scene extrem de cinematografice.

Pupette said...

Eu personal nu am rezistat sa vad filmul pana la final.Genul 'Tarantino' nu este pentru mine,desi trebuie sa recunosc ca inceputul filmului m-a tinut cu sufletul la gura.Am vazut un alt film,pe aceiasi tema: The boy in the striped pyjamas.
http://www.boyinthestripedpajamas.com/#/home .