De ce ajunge să coste Branul 60 de milioane de euro?

Răspunsul la întrebare este mai simplu decât ne-am imagina şi se află chiar în curtea ministrului Iorgulescu, principalul contestatar al sumei cerute de actualul proprietar. Mai mult, primul vinovat pentru „escaladarea” preţului este chiar ministrul Culturii şi modul în care acesta se îngrijeşte sau, mai bine spus, nu se îngrijeşte de monumente.

În orice altă ţară civilizată, în care nu domneşte bunul plac, proprietarul unui monument, fie el Stat sau persoană privată, are obligaţii extrem de severe privind conservarea şi buna exploatare a acestuia. Din această cauză, întreţinerea unor monumente similare este extrem de costisitoare şi nu oricine îşi permite să deţină în proprietatea o clădire ce tinde să devină o povară. Fireşte, cei care aduc în discuţie preţurile mult mai mici la care se vând castele în Franţa, au dreptate. Dar acest lucru se întâmplă acolo pentru că întreţinerea castele conform normelor care se aplică monumentelor istorice costă extrem de mult, iar proprietarii nu se pot sustrage acestor obligaţii fără a risca din partea statului francez amenzi aspre şi chiar exproprierea. Astfel, în momentul în care nu-şi mai permite fericirea de a poseda un castel, scapă de el vânzându-l la un preţ care să-l facă atractiv pentru cineva conştient că se înhamă la o povară.

La noi însă realitatea a dovedit până acum că proprietarul poate face, fără a suferi vreo consecinţă, ce-l taie capul şi ce vrea muşchiul lui cu monumentul pe care îl are în posesie. Restaurări kitsch, mutilări sau distrugeri voluntare rămân nesancţionate de ministerul condus de Iorgulescu, deşi legea, prevede timid modalităţi de pedeapsă care culminează cu exproprierea. Pe lângă una dintre dovezile flagrante ale impotenţei sale ministeriale, Iorgulescu trece zilnic: clădirea monument istoric de pe bulevardul Kiseleff, căreia proprietarul i-a scos acoperişul pentru a fi distrusă mai repede şi a lăsa terenul liber unor noi construcţii, într-o zonă teribil de scumpă a oraşului. De ani de zile clădirea se surpă, miniştri Culturii şi-au plimbat fundurile în limuzinele oficiale prin faţa ei în drumurile lor zilnice şi nimeni – nici proprietar, nici înalt funcţionar – nu a fost deranjat. Iar exemplul nu e nici pe departe singular.

Or, în condiţiile în care ministerul s-a dovedit neputincios şi indolent, este absolut firesc ca în ochii unui proprietar să primeze potenţialul de afaceri şi nu caracterul de monument, acesta din urmă putând fi chiar sacrificat, după cum am văzut, fără cel mai mic risc. Când, la limită, poţi face absolut ce vrei cu monumentul şi nimeni nu te obligă să bagi bani întreţinerea lui, fireşte că valoarea acestuia e mai mare decât în alte ţări, unde constrângerile sunt mult mai serioase. Dacă în România s-ar fi aplicat aceleaşi reglementări ca în Franţa, după câţiva ani în care s-ar fi confruntat cu „obligaţiile de proprietar” e foarte posibil ca Dominic Habsburg, excedat de costuri, să fi oferit castelul Statului degeaba. În România bunului plac, însă, Dominic cere 60 de milioane de euro.


Un editorial despre Bran poate fi citit si in Gandul.