Cum am plâns eu la o ştire cu Apple

De la Puiul lui Alexandru Brătescu Voineşti nu m-a mai înduioşat atât de tare o poveste:




Cum cânta ea la chitara, sărăcuţa, şi voia să înveţe piese noi dar nu avea cum pentru că nu avea cu ce să se conecteze la internet şi să intre pe youtube. Şi cum a aflat ea de iPad, care, dintr-o dată, îi făcea internetul accesibi, şi a strâns bănuţ cu bănuţ din venitul ei modest de persoană cu dizabilităţi ca să şi-l cumpere. Iar când a reuşit să adune, în sfârşit, cei 600 de dolari şi s-a dus la Apple Store, cruda corporaţie a refuzat-o motivând că nu acceptă plata cash. Iar ea nu avea card, pentru că era doar o biată femeie săracă de culoare care visa să aibă un iPad. Şi cum s-a întors ea tristă acasă şi a continuat să cânte la chitară aceleaşi două piese ale lui Eric Clapton şi Elton John. Şi cum a continuat ea să viseze la ziua în care Apple o să se îndure şi o va lasă să cumpere iPad-ul.

La dracu, ca iar mi-au dat lacrimile în timp ce scriam...